Biserica-n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână, /Şi prin fereste sparte, prin uşi ţiuie vântul – / Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul – / Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas, / Abia conture triste şi umbre au rămas; / Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur, / Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur…
Mihai Eminescu – Melancolie
Peisajul nu e unul exterior, ci prin excelență interior. E o radiografie a lumii, nu o fotografie. O radiografie spirituală. Veacul modern a devenit un timp în care Dumnezeu este înmormântat în cer. Omenirea nu mai vrea să se uite în sus, să privească spre înălțime, să se ridice spre dumnezeire. S-a îngropat prea mult în gunoaiele păcatelor, s-a lăsat cuprinsă de molozul grijilor lumești și s-a pustiit de frumusețea chipului dumnezeiesc.
Și astfel, astăzi, imaginea Bisericii este cea în care „țiuie vântul”, iar „năuntrul ei”, cântă cariul în strană (la propriu, mâncând lemnul stranelor, dar și în mod simbolic) și predică greierii. Însă „năuntrul ei” este înlăuntrul lumii și așa cum bate vântul în Biserică, așa bate vântul pustiirii duhovnicești. Iar în sufletele și în mințile oamenilor nu se mai țes gânduri fine și profunde, ci se întinde pustiul deșertăciunilor: lumea „în întinderi”.
Când Dumnezeu e înmormântat în cer, pe pământ e iarnă, domnește ruina și pustiul. Singurii care mișcă sunt demonii, și apoi greierii și cariul ca agenți ai distrugerii, precum sunt în Biblie vietățile sălbatice în profețiile despre Babilon. Privind însă înăuntru, în măruntaiele spirituale ale lumii, aceasta apare ca un schelet descărnat. Efigia ei e „țintirimul singur” din „câmpul solitar”. Iar motivul pentru care lumea a ajuns astfel este pentru că a lăsat Biserica „bătrână”, Biserica strămoșească și „cuvioasă”, a lăsat-o să rămână „tristă și pustie”.
Pentru a scăpa de această stare de goliciune spirituală să punem la inimă versurile pline de înțelepciune ale Sfântul Antim Ivireanul prin ale căror cuvinte ne adresează chemările lui Dumnezeu la rugăciune și fapte bune, căci „Toată suflarea, zice prorocul,/Cânte pre Domnul peste tot locul./Și melcul încă coarne înalță,/Că să-L lăudăm pe toți ne învață.” (Versurile scrise în deschiderea Aşezământului Mănăstirii Antim)
Text preluat și prelucrat după: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/04/melancolie/
Română 
English