Istoric

Biserica fostei Mănăstiri Chiajna, cunoscută astăzi sub denumirea „Mănăstirea Chiajna-Giuleşti”, se găseşte la marginea de vest a Municipiului Bucureşti, în continuarea cartierului bucureştean Giuleşti (Sârbi), la limita administrativă dintre sectorul 1, sectorul 6 şi Comuna Chiajna.

Mănăstirea Chiajna – Giulești datează din timpul războiului ruso-turc desfăşurat în perioada 1768-1774 (în luna octombrie 1768, Imperiul Otoman a declarat Rusiei război). În acest sens cel mai vechi document istoric descoperit care atestă existenţa Mănăstirii Giuleşti în acea perioadă este o Harta austriacă a Bucureştilor de la 1770.

Începută de către Alexandru Ipsilanti, construcţia ecleziastică şi cultural-arhitectonică de Ev Mediu târziu impresionează prin măreţia sa, având 43 m lungime, 17 m lăţime, ziduri groase de 1-2 metri şi înălţimea la cornişă de 12 m, fiind cea mai mare Biserică din vremea sa. Este unică din punct de vedere arhitectural, deoarece este singura biserică ce sintetizează în chip armonios arhitectura românească autohtonă şi post-brâncovenească cu arhitectura neoclasică. A fost descoperit în Arhiva Naţională de la Sibiu un document extrem de important, care aduce informaţia potrivit căreia, realizarea bisericii Mănăstirii Chiajna-Giuleşti de către echipa de lucrători condusă de un meşter german Johann Rathner ar fi început în anul 1780 şi a fost întreruptă la sfârşitul primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti (ianuarie 1782).

Cel care va termina ctitorirea acestei mănăstiri a fost domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790), după mărturia lui Ilie Corfus care menţiona: „Au isprăvit şi mănăstirea Giuleşti”, după cum adeveresc şi fundaţiile de chilii descoperite în timpul săpăturilor arheologice din anii 1970. La data de 19 august 1792, Mănăstirea Chiajna-Giuleşti se afla în funcţiune, din moment ce fostul egumen al Mănăstirii Sărindar, devenit Arhiereu „s-au dus la Giuleşti unde se afla Mitropolitul Cosma Popescu, retras aici din cauza ciumii”. După ce au mâncat seara împreună, când a vrut „să se închine de culcare”, Arhiereul Mănăstirii Sărindar a fost „cuprins de un leşin”. A plecat grăbit spre Bucureşti cu intenţia de a se prezenta unui doctor, dar a murit în acea noapte la mănăstire. A doua zi acesta a fost îngropat „cu alai cam puţin, pentru că se temeau oamenii de boala ciumii”. Foarte curând, la data de 3 septembrie 1792, a decedat la reşedinţa sa din „metohul mitropoliei” şi Prea-Sfinţitul Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Cosma Popescu şi „l-au îngropat în Mitropolie”. Nu s-a dus nimeni să-i sărute mâna, pentru că se temeau de ciumă (Corfus, 1947, pag.37).

Arhitectul care a proiectat biserica este meşterul sas Johannes Rathner, aşa cum adevereşte zapisul semnat de acesta cu Banul Pană Filipescu: „Apă să avem a da zidului, aşa cum am avut la Mănăstirea dă la Giuleşti” (Nicolae Iorga, „Scrisori şi zapise de meşteri români”, 1926, pp. 42-45).

Date referitoare la construirea propriu-zisă a bisericii pot fi citite într-un studiu elaborat de istoricul Nicolae Iorga, în anul 1900 (Iorga, 1899-1900), în care acesta a prezentat unele documente de sfârşit de secol XVIII referitoare la arhitectul sas Johan Rathner, şeful unei echipe de zidari, implicat în realizarea lăcaşului de cult de la Giuleşti. Astfel, două rapoarte ale membrilor Agenţiei Imperiale din Ţara Românească, datate 23 septembrie şi 4 octombrie 1782, relatau o „deliberare” între „Agenţie” şi „Domn”, referitoare la afacerea arhitectului Rathner cu Episcopul de Buzău Cosma Popescu (în perioada 1763-1787), care ulterior a ajuns Mitropolit al Ungro-Vlahiei (în perioada 9 octombrie 1787- 3 septembrie 1792).

La data de 26 octombrie 1802, în zona Vrancea s-a produs un cutremur puternic de pământ, denumit ulterior „cutremurul cel mare”, a cărui magnitudine seismică a fost 7,5 grade Richter. Această mişcare seismică a avariat grav aproape toate bisericile şi mănăstirile din Ţara Românească şi nu numai. Se presupune că şi biserica şi incinta Mănăstirii Giuleşti ar fi fost avariate, dar nu există niciun document care să ateste clar acest fapt, cu excepţia unei însemnări din timpul desfăşurării Revoluţiei Române de la 1821, potrivit căreia „turla bisericii s-ar fi ruinat pe timpul cât a fost cutremur, aflându-se numai pe jumătate astăzi în fiinţă”.

Războiul ruso-turc din perioada 1806-1812 a fost un conflict armat, din lunga serie de războaie dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman. La sfârşitul acestei perioade trebuie plasat incidentul, reţinut de tradiţia orală, potrivit căruia un detaşament de ostaşi turci ar fi bombardat, devastat şi incendiat Mănăstirea Giuleşti (din studierea unor documente, atacul s-ar fi produs în timpul confruntării armate care a avut loc la data de 2 octombrie 1811). Aceştia crezuseră că acolo ar fi fost mai degrabă o cetate fortificată şi, din acest motiv, au încercat să o distrugă. Se presupune că în timpul acestui atac toate documentele legate de construcţia acestei mănăstiri au ars în întregime.

Singura sursă bibliografică care se referă în mod clar la distrugerea de către turci a bisericii Mănăstirii Giuleşti este „Dicţionarul Geografic al judeţului Ilfov”, tipărit în anul 1892 (pag.119): „Chitila sat (Zalhanaua-lui-Papazolu), plasa Snagov, face parte din C.R. Bucoveni (v.a.n.). Este aşezat la S. de Buciumeni, la egală distanţă între Pădurea Rîioasa şi râul Colentina. Între Chitila şi Colentina este o mare pădure de lemn de tufă. La V. se văd ruine dintr-o veche biserică, numită a Giulescilor, a cărei construcţie a început cam pela a. 1795 şi la a. 1812, înainte d’a fi terminată, a fost în parte dărâmată de către turci. Construcţia e de toată soliditatea” (Alexandrescu, 1892). Ca rezultat al „masivităţii zidurilor” acesteia este posibil ca locuitorii satelor din vecinătate să se fi adăpostit în interiorul ei de frica năvălitorilor turci.

După pacea de la Bucureşti din anul 1812 – catastrofală pentru Principatele Române – a început agitaţia împotriva dominaţiei turceşti. Este posibil ca Mănăstirea Giuleşti să fi fost definitiv devastată de trupele turceşti, în a doua jumătate a anului 1821, în timpul Eteriei.

În perioada 1990-2014 au fost reluate eforturile pentru reînfiinţarea Mănăstirii Chiajna-Giuleşti. Astfel, la data de 19 iunie 2008, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Daniel, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, s-a întrunit Sfântul Sinod Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. Cu această ocazie s-a hotărât reînfiinţarea „Mănăstirii Doamna Chiajna”, începând cu data de 1 iulie 2008. Această decizie apare în documentul intitulat „Bilanţ al Sectorului Exarhat Administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor”, în care se poate găsi informaţia: „Au fost reînfiinţate, de asemenea, două mănăstiri Chiajna şi Stavropoleos, fiind intensificate toate activităţile socio-pastorale” (19 februarie 2009).